De fiecare dată când începe o perioadă de post, Biserica ne aminteşte că postul corect nu înseamnă o simplă abţinere de la anumite bucate, ci şi abţinerea de la anumite patimi şi obiceiuri urâte. Sectarii chiar ne critică pentru abstinenţa de la bucate, spunând că Biblia învaţă cu totul altceva despre post. Ce ne spuneţi sfinţia voastră despre acest lucru?

Întrebările sunt foarte complexe şi voi încerca să răspund la ele pe rând.

De la bun început vreau să subliniez că posturile n-ar trebui să fie nişte perioade cu totul speciale în viaţa noastră, ci doar o intensificare a luptei fiecăruia cu păcatul şi patimile din el. După căderea în păcat a protopărinţilor, omul este chemat la o continuă postire şi înfrânare, la trezvie şi contemplaţie, numai că această lucrare duhovnicească este realizată cu o intensitate diferită în perioadele anului bisericesc, dar care nu trebuie să înceteze niciodată.

Haideţi să facem o comparaţie. Un student bun învaţă tot timpul, iar în sesiune doar intensifică studiul şi completează golurile care i-au rămas; iar dacă a trecut cu bine examenul, nu se relaxează definitiv, ci numai se odihneşte puţin, apoi îşi continuă drumul său în lumea cunoştinţelor. Tot aşa este conceput şi anul bisericesc. Ne nevoim pe parcursul întregului an, inclusiv prin posturile de miercuri şi vineri din fiecare săptămână, iar în „sesiunile” de post intensificăm şi completăm golurile ascezei noastre, ca să putem trăi mai intens bucuria şi teologia(!) sărbătorilor. Apoi ne odihnim puţin, dând dezlegare la de toate, bineînţeles cu măsură, după care reluăm nevoinţa noastră. Şi asta toată viaţa…

Este cunoscut faptul că Sfânta Scriptură reprezintă lectura centrală în toate actele de cult ale Bisericii noastre. Pericopele evanghelice și apostolice din Noul Testament, psalmii și citirile din cărțile profetice și istorice ale Vechiului Testament acoperă viața de cult a Bisericii pe toată durata anului liturgic. Mai mult încă, Sfânta Scriptură este prezentă în toate imnurile și rugăciunile Bisericii noastre prin citarea frecventă a diferitelor pasaje, expresii și prin terminologia scripturistică folosită în limbajul de cult. Se poate spune că Sfânta Scriptură, prin slujbele Bisericii, adapă, insuflă și îndrumă viața creștinilor.

Sfânta Scriptură și Biserica reprezintă două dimensiuni indisolubil legate între ele. Biserica dă mărturie despre proveniența divină a sfintelor cărți, recunoaște în ele Revelația lui Dumnezeu în lume și în istorie, se pronunță cu privire la autenticitatea Scripturilor și este tâlcuitorul autentic și infailibil al lor întru Duhul Sfânt. Sfânta Scriptură, la rândul ei, este izvorul credinței Bisericii noastre, este punctul de plecare și ghidul acesteia, identitatea și conținutul ei. Biserica exprimă acest conținut prin dumnezeiescul cult, prin fiecare act liturgic în parte, în care folosește, în plus față de limbajul scripturistic, și limbajul ei teologic.