Anul 2013 a fost anul în care s-au împlinit 100 de ani (23 iulie 1913) de la naşterea singurului sfânt român din secolulu XX Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul. De asemenea anul 2010 a adus şi el împlinirea a două evenimente importante în ceea ce priveşte persoana aceluiaşi sfânt . În ordine cronologică primul ar fi împlinirea a 50 de ani de la trecerea la cele veşnice (5 august 1960) şi cel de al doilea ar fi împlinirea a 20 de ani de la aflarea sfintelui lui moaşte în peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva (8 august 1980). Fiind un sfânt din secolul XX se cade ca viaţa lui să fie şi mai mult cunoscută decât până acum. De ce ? În primul rând fiindcă este român. În al doilea rând, într- un fel sau altul, mulţi dintre noi, am fost contemporani cu el. Bunicii şi părinţii noştri au trăit în aceeaşi perioadă cu el. De aceea în rândurile care urmează vom prezenta viaţa Sfântului Ioan Iacob.

Cuviosul Părintele nostru Ioan Iacob Hozevitul s-a născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni din judeţul Dorohoi (acum jud.Botoşani), într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina. Acestora bunul Dumnezeu le-a dăruit un fiu Ilie, pe care l-au pus sub ocrotirea sfântului Prooroc Ilie. După şase luni de la naştere, pruncul Ilie a rămas orfan de mamă. A fost crescut de tatăl său şi de bunica sa Maria. Începând primul război mondial, tatăl său a fost chemat în armată. În toamna anului 1916 murindu-i tatăl pe front, micuţul prunc Ilie va fi îngrijit de acum înainte de bunica sa Maria, deşi aceasta îi făgădui-se lui Dumnezeu că va merge la mânăstire pentru restul vieţii. Ea l-a crescut pe pruncul Ilie în dragoste faţă de Dumnzeu şi de biserică. Cuviosul Ioan îi va purta bunicii sale veşnică recunoştinţă întreaga viaţă, pentru efortul şi dragostea ei lucru care se poate observa din poeziile scrise în cinstea ei, mult mai târziu, în care o numeşte ”bătrână sfântă” „cu chipul ca Sfinţii!”.

La vârsta de zece ani îi moare şi bunica, prilej cu care conştientizează că a rămas singur, după cum mărturiseşte în poezia „Lacrimi uitate”. Tot în această perioadă a trăit o experienţă duhovnicească deosebită. În ziua de Paşte ducându-se la mormânul mamei şi a bunicii lui a auzit un glas care i-a spus: „Nu plânge, azi copile / Şi nu fi supărat/ Că iată sunt cu tine/ Hristos a înviat!”. Şi ridicându-şi îndată privirea de la mormânt ca să vadă cine i-a vorbit, a văzut pe Mântuitorul Hristos Înviat zâmbindu-i din altarul bisericii (poezia Micul orfan). De când i-a murit bunica tânărul Ilie este luat în grijă de unchiul său Alecu, fratele tatălui său. Primii ani de şcoală i-a făcut în satul natal, apoi a urmat gimnaziul la Lipcani – Hotin şi liceul la Cozmeni –Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală. Se poveşte că în timpul studiilor a dat dovadă de multă seriozitate şi sârguinţă pentru carte.

Decât să-şi piardă timpul inutil, cum o făceau cea mai mare parte a colegilor săi, îi plăcea mai mult să stea retras în linişte să citească o carte folositoare de suflet sau să admire frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu. În vara anului 1932 după terminarea examenelor de bacalureat, în drum spre satul natal se va opri la mitropolia din Cernăuţi pentru a se consulta cu duhovnicul său arhimandritul Eugen Laiu în ceea ce priveşte viitorul său. Rudele şi profesorii doreau ca tânărul Ilie să urmeze Facultatea de Teologie şi să devină preot, el în schimb dorea să se facă călugăr. Şi răspunsul din partea lui Dumnezeu nu s-a lăsat mult aşteptat. În anul următor pe când lucra la câmp şi se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu pe ce cale să urmeze, a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea !”. Din acea clipă n-a mai avut odihnă în suflet până nu a plecat la mănăstire.

Cu binecuvântarea duhovnicului său, arhimandritul Eugen Laiu, şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi călăuzit de Sfântul Duh, a intrat în obştea mănăstirii Neamţ. Aici, stareţul mănăstirii episcopul Nicodim Munteanu, l-a primit cu dragoste, l-a binecuvântat, l-a dus în faţa icoanei făcătoarei de minuni a Maicii Domnului şi i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Tânărul Ilie şi-a îndeplinit aceste ascultări cu tăcere, smerenie şi desăvârşită ascultare. Între anii 1934 – 1935 a făcut stagiul militar la Dorohoi, ca infirmier, îngrijind cu dragoste şi milă pe cei bolnavi. După terminarea armatei, se reîntoarce la mănăstirea Neamţ unde îşi reia ascultările primite la intrarea în mănăstire. La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie primeşte tunderea în monahism din mâinile episcopului Valerie Moglan, noul stareţ al mănăstirii, primind numele de Ioan. Naş şi părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuţii călugări moldoveni cu viaţă îmbunătăţită.

Nevoinţa în Ţara Sfântă

În noiembrie 1936 împreună cu alţi doi monahi, Claudiu şi Damaschin, monahul Ioan pleacă în Ţara Sfântă pentru a se închina la Locurile Sfinte. După ce se închină la toate sfintele locuri cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea mănăstirii Sfântului Sava din pustiul Iordanului. Întorcându-se însoţitorii săi în ţară, monahul Ioan se nevoieşte la mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, unde a primit ascultarea de paracliser. În această ascultare el s-a îngrijit de biserică, de prescuri sau să sune clopotul de slujbă. Alături de aceasta mai era şi infirmierul mănăstirii, îngrijându-se de călugării bolnavi sau bătrâni, de numeroşii arabi şi beduini bolnavi sau răniţi în război. Astfel, monahul Ioan era ziua în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multă rugăciune, cu metanii, cu lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi Sfinţii Părinţi. Pe lângă aceste nevoinţe, traducea din limba greacă scrierile Sfinţilor Părinţi. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul scrierii, compunea învăţături şi versuri duhovniceşti. Acestea le dădea celor care veneau la el sau pelerinilor români care veneau să se închine la Locurile Sfinte.

În anii 1939 – 1940 s-a nevoit împreună cu un ucenic de-al său român în pustiul Qumran, într-o peşteră aproape de Marea Moartă. Aici l-a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială care îi va deveni ucenic şi va rămâne lângă el până la trecea la cele veşnice. Aici Cuviosul Ioan obişnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului, cu mâinile şi inima înălţate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe şi răbdând multe ispite de la diavoli.

Între anii 1940 – 1941 Cuviosul Ioan a stat cu mulţi alţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Din cauza condiţiilor din detenţie a suferind grele ispite şi s-a îmbolnăvit. După eliberare, s-a reîntors la mănăstirea Sfântul Sava unde şi-a continuat ascultările şi nevoinţa.

La 13 mai 1947 este hirotonit ierodiacon în Biserica Sfântului Mormânt cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Aşezământului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormântul Domnului, de arhiereul Irinarh, şi este numit de Patriarhia Romana egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de cinci ani cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe în limba romănă, a scris numeroase pagini pline de învăţătură pentru călugări şi pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile, biserica, şi mai ales viaţa duhovnicească a schitului, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze după putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne: Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti fiind sub ascultarea sa.

Mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul şi Peştera Sfintei Ana

În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Iacob s-a retras din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, a intrat în obştea mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat). Din vara anului 1953, fericitul Ioan s-a retras cu ucenicul său la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfânta Ana, unde, după tradiţie, s-a rugat Sfânta Ana lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc, rugăciune împlinită prin naşterea Maicii Domnului. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, cu numele de Pavel.

Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Iacob, împreună cu ucenicul său timp de şapte ani , ostenindu-se cu aspre nevoinţe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări duhovniceşti şi în dor după Dumnezeu, răbdând tot felul de isipte, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii, aprinzându-se cu multă râvnă pentru dragostea lui Iisus Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime Lăudat.

La peşteră nu primea pe nimeni, căci şi urcusul până sus se făcea greu, pe o scară înaltă, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. În sărbători mari şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşea din Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar în timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mâncarea lui era o dată pe zi, pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept pernă.

Adormirea in Domnul si pasarile

În vara anului 1960, simţindu-şi aproape sfârşitul vieţii pământeşti, miercuri, 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa, la orele 5, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, fiind în vârstă de 47 de ani.

După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de stareţul mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, părintele Amfilohie. În timpul slujbei s-a întâmplat un lucru deosebit, în sensul că au venit din pustie multe păsări, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeţi să mănânce. Acum însă nu veniseră să primească hrană ci erau trimise de Dumnezeu spre petrecerea Cuviosului Ioan spre mormant.

Însuşi stareţul Amfilohie a mărturisit: „Păsările ne incomodau în timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărţile, băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se aşezau şi pe el. Pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuiau după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră.” Toţi cei de faţă la înmormântare au considerat aceasta o minune pentru sfinţenia Cuviosului Ioan.

Timp de 20 de ani mormântul său a fost îngrijit în peşteră de ucenicul lui, monahul Ioanichie.

Descoperirea sfintelor moaste si canonizarea

Între timp, pustnicul Pavel, ce se nevoia aproape de dânsul, plecând misionar în Amercica, după mulţi ani, dorea să-l vadă. Într-o noapte l-a visat pe Cuviosul Ioan care i-a spus: Dacă vrei să mă vezi, vino la Peştera Sfintei Ana din pustiul Hozeva şi mă vei vedea”. Aşa încât, ieromonahul Pavel, îndemnat de Duhul Sfânt, a venit în Israel cu un grup de pelerini, dorindu-şi să-l vadă şi pe părintele Ioan. Dar auzind că este răposat de 20 de ani, s-a dus la peştera să se închine la mormântul lui. Şi dorind să-i sărute osemintele, după îndelungă stăruinţă a primit îngăduinţa să deschidă mormântul. Şi, ridicând capacul, a ieşit o mireasmă bună, iar trupul Cuviosului Ioan împreună cu îmbrăcămintea se aflau cu totul întregi, ca semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale pe pământ. Aceasta a fost o mare minune petrecută la 8 august 1980.

Apoi, la 15 august 1980, egumenul Amfilohie i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în raclă cu mare cinste şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul şi i-au depus sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan, din incinta mânăstirii, unde se afla şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul.

Din acea zi vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar de alte confesiuni creştine, să se închine la moaştele Cuviosului şi să-i ceara ajutorul, mulţi dintre ei mărturisind că au primit sănătate şi cele de folos.

Această strămutare a sfintelor lui moaşte s-a făcut cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Benedict al Ierusalimului. Cuviosul Ioan este cinstit de toţi ortodocşii ca sfânt, mai ales în România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, cunoscută şi cinstită de evlavia poporului, l-a canonizat ca sfânt la data de 20 iunie 1992, sub numele de „Sfântul Cuvios Ioan de la Neamţ - Hozevitul”, hotărând pentru prăznuire ziua de 5 august, data mutării lui la cele veşnice.

Cu rugăciunile lui, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Bibliografie :

1.„Român sfânt în Ţara Sfântă - Sfântul Cuvios Ioan de la Neamţ - Hozevitul”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Tipografia Trinitas, Iaşi, 1993

2.„Viaţa şi acatistul Sfântului Ioan cel Nou de la Neamţ şi a Cuvioasei Teodora de la Sihla”, Editura Agapis, Bucureşti, 2003